Constantin nu s-a gândit niciodată că va ajunge să scrie o poveste. Cu atât mai puțin că ea va fi citită și simțită de alți oameni.
Tot ce și-a dorit era să își găsească liniștea. A venit în programul de grup, Heal & Thrive, pentru 4 luni, hotărât să nu mai poarte singur poverile pe care le ducea de ani întregi.
I-am propus o temă simplă: să scrie ce simte. Nu pentru blog, nu pentru grup, nu pentru validare. Ci pentru el.
Pentru ca ce nu a fost spus niciodată doare cel mai tare.
Când mi-a trimis primele pagini, le-am citit cu nod în gât. Nu doar din empatie pentru copilul care a fost, ci pentru emoția profundă, curată, care transpare din fiecare rând.
I-am spus atunci că ceea ce a scris merită să fie văzut. ‘Pentru că nu e doar despre tine. Este despre toți cei care n-au avut voie să plângă, să simtă, să ceară, să spună.”
Am observat talentul lui extraordinar și l-am rugat să-și facă curaj să împărtășească o poveste și cu grupul. Știam că nu o sa fiu doar eu marcată de talentul și emoția pe care o pune în cuvinte. Și așa a fost. Grupul și-a manifestat aprecierea și am decis atunci că voi publica o bucată din povestea sa pe blogul meu. Ce îmi doresc să învețe fiecare din aceasta situatie?
Fricile, durerea, povara nespusă ne îngroapă talentele, ne face să credem ca nu suntem suficient de buni.
Astăzi, cu acordul lui, public o parte din această mărturie sinceră, ca pe o amintire că putem transforma durerea în putere, rușinea în autenticitate și frica în punți spre oameni.
Certat cu Dumnezeu
Certându-mă cu Dumnezeu, am întors lumea împotriva mea.
Trecând de o iarnă grea, cu multe certuri, lipsuri și tresăriri, își făcea apariția primăvara.
Cum obișnuiește primăvara să trezească totul la viață, eram și eu într-o stare plină de viață, de parcă aș fi zburdat ca și mielușeii pe Islaz.
Starea asta se stingea odată cu apropierea de casă; nu găseam nimic bun acolo, în afară de mângâierea mamei, care îmi alina direct inima.
Boala care o chinuia nu prea o lăsa să se întâmple foarte des.
Fiind copil, nu înțelegeam asta, până într-o zi, întorcându-mă de la școală și găsind poarta de la curte și ușa de la casă încuiate. Îmi făceam fel și fel de gânduri. Am început să întreb prin vecini dacă știu ceva de ei, că prin grădină nu sunt.
Vecina de alături mi-a dat cheia de la casă și vorbele lăsate de părinți, că sunt plecați cu mama la spital și că până seara se întorc.
Era mult până să vină și frații mai mari de la școală, așa că am ales să mă plimb pe stradă de la un capăt la altul, încât să nu mă simt singur. Mă gândeam că, odată veniți ei acasă, îmi va trece starea de frică și singurătate – dar asta nu se întâmplase.
Seara se lăsase și nici urmă de părinți. Nu știam nimic, pe când vor ajunge; inima ne era înghețată la toți, până ce s-a auzit sunetul de țeavă al porții și tropăitul pașilor tatălui care se auzeau până în casă. Văzându-mi frații speriați, m-a cuprins frica. Tata intrase în casă… rece ca de obicei, fără să dea prea multe detalii în privința internării mamei la spital… Rămăsesem îngrijorat.
Mereu, când mergea la mama la spital, lua câte unul sau doi din noi cu el, să o vedem pe mama. Amprenta comunistă încă era acolo. Vizitele erau scurte și nu mă săturam să stau lângă mama, care abia dacă mai schița câte un zâmbet. Eram invitat să părăsesc salonul și simțeam că mă rup în bucăți, lăsând-o pe mama tristă, să zacă pe patul de spital.
Îmi făceam rugăciuni în fiecare seară cu gândul că mama va fi bine. Trecuse deja câteva săptămâni și îmi era rândul să merg din nou la mama la spital. Știam mai din timp că voi merge, dar mă întrista gândul că nu am cu ce să o surprind.
Fiind primăvară, început de iunie, cireșele și căpșunile începeau să se coacă. Nu erau multe, dar le urmăream îndeaproape, să nu dispară și să reușesc să umplu paharul meu preferat cu Donald Rățoiu, până ce ajung la EA.
Iată și ziua de vizită, și paharul plin cu fructe coapte. Intrând în salon plin de entuziasm să-i spun mamei că s-au copt căpșunile și cireșele și că i-am adus și ei din ele… EA abia mai mișca. Cu o voce slăbită, mi-a spus să le pun pe dulap. S-a întunecat în fața ochilor mei – nu o mai văzusem niciodată în starea asta. I-am cuprins eu mâna și am întrebat-o dacă este mai bine. Nici măcar nu a clipit. Era foarte îngrijorată. Mai erau frați de-ai ei pe acolo și parcă era agitație. Trebuia să vină și medicul în vizită, așa că vizita mea de data asta a fost și mai scurtă.
Tata ocolea să îmi dea prea multe detalii despre starea mamei. În drum spre gară, a cumpărat tata ceva parizer și o pâine, așezându-ne la o masă de piață să mâncăm... Eu eram trist și totul în jurul meu era în gri.
Nu departe de noi, un om mai în vârstă căuta în coșul de gunoi resturi de mâncare. Asta îmi dădea o stare de teamă și nesiguranță.
Nu rețin numărul zilelor, dar nu era mai mult de o săptămână că tata plecase să o aducă pe mama de la spital. Dar starea în care o va aduce nu o știam și eu mă bucuram că vine mama acasă. Zi de sâmbătă, pe la mijloc de zi, oprise o Dacie albă, combi, în fața porții.
Curios, fug la poartă să văd cine este. Coboară tata din partea dreaptă și se duce în spate să o ia pe mama. Mama nu mai putea să meargă, așa că a luat-o în brațe până în casă. După ce s-a mai liniștit, m-am așezat lângă mama și am întrebat-o de ce nu mai poate să meargă.
Răspunsul ei a fost că nu mai are de trăit și că va muri în scurt timp.
M-am ridicat de lângă EA fără să scot vreun cuvânt și am fugit afară. M-a bufnit plânsul și m-am ascuns în șopru, să nu mă vadă nimeni. În genunchi și cu ochii înlăcrimați, îl imploram pe Dumnezeu să-i mai dea zile mamei.
Ruga nu mi-a fost ascultată și în următoarele zile o duceam pe ultimul drum.
Inima împietrită nu mai vărsa lacrimi. Îl uram pe Dumnezeu, că am întors totul împotriva Sa. Și toate problemele care veneau erau „că așa a vrut El”. Tata și frații mai mari erau la munca câmpului, că rămăsese în urmă cu problemele avute cu mama. Eu rămăsesem acasă, să îngrijesc de animale și ce mai puteam face prin grădină. Și cu toate că aveam ocupație, simțeam pustietatea care se așezase în urma mamei până în adâncul sufletului.
Timpul trecea repede și, odată cu luna septembrie, venea și începerea anului școlar. Lume multă și foială, că majoritatea copiilor erau veniți cu unul dintre părinți.
Eu eram singur, fiind la școala primară, nu aveam cum să nu simt lipsa mamei, văzându-i pe toți ceilalți colegi însoțiți de mamele lor.
Eram deja în clasa a III-a și îmi cunoșteam învățătoarea. Era o isterică și nu rata niciodată, când greșeam cu ceva, să îmi amintească că mama e moartă și că am să-l bag și pe tata la pușcărie. Cu atât mai puțin o îndrăgeam, că mă întreba și chestii personale în fața colegilor. Chiar simțeam că mă lupt cu Dumnezeu și că numai El îmi scoate așa oameni în cale.
Trimis de tata duminica la biserică, mă duceam, deși nu făcusem niciun fel de pace cu Dumnezeu. Puțini copii frecventau biserica – doar la sărbătorile mari și cam atât. Eu mergeam, că mai prindeam și câte un parastas, și îmi găsise și un rol prin altar părintele, că avea nevoie de copii și nu avea de unde alege.
Nu pentru foarte mult timp – cam un an și jumătate – până când un alt copil din altar, întâlnindu-mă cu el la școală, mi-a spus ce a auzit: vorbind preoteasa cu părintele, că eu nu am voce și că ar fi mai ok să mă înlocuiască cu cineva care are. Auzind toate astea, nu puteam să concep că nici în biserică nu sunt binevenit și începusem să îmi fac o sumedenie de gânduri.
Mergând la biserică duminica dimineața, înainte să se strângă lumea, nu deschisesem bine ușa că și îl văd pe copilul propus în locul meu în altar. Acum toate se confirmaseră – cele spuse de copilul întâlnit la școală. Mă trecuse o dezamăgire profundă și simțeam că nu fac față unei înlăturări și că nu sunt suficient de bun pentru un așa loc.
Am presupus că ar fi mai bine să plec.
Am închis ușa și m-am întors către casă. Dezamăgirea asta era grea. Mă înmuiase total, de nu mai puteam ridica privirea din pământ. Mă gândeam din nou la Dumnezeu cu ură și dispreț și cât de mult mă chinuie că eu nu îl văd, nu îl simt și nu pot arunca nici măcar o piatră în El.
Ajuns acasă mai devreme, tata m-a întrebat cum de s-a terminat așa devreme biserica. Am mormăit ceva pe acolo și am plecat în cameră. Îmi făceam griji și de ora de religie pe care o aveam cu preoteasa, că nu o mai puteam suporta și nu voi avea încotro decât să stau la oră, că încă nu eram de chiulit.
Pe lângă învățătoare, care trebuia să o suport patru ore pe zi, mai apăruse și preoteasa. Simțeam nevoia să mă duc undeva unde să mă simt binevenit.
În apropiere aveam doi unchi din partea mamei, într-un sat vecin, la o stație de mers cu trenul. Așa că, într-o sâmbătă, m-am hotărât cu fratele mijlociu să facem o vizită la unul din ei. Nu știu ce sărbătoreau, că aveau musafiri și s-au simțit cu noi pe capul lor. Mătușa striga în gura mare la unchiul, deranjată de prezența noastră: „Grigore, ți-au venit nepoții!”. Unchiul ne-a salutat politicos, deși era iritat de comportamentul mătușii, ne-a servit cu câte ceva și a pornit televizorul, că el mai ieșea afară la musafiri.
O astfel de întâmpinare nu avea cum să nu te facă să te simți în plus.
Hotărâsem cu fratele să mai stăm 10-15 minute și să plecăm. Așa am și făcut. Ne-am scuzat că mergem și pe la celălalt unchi și, drept la gară, ne-am dus.
Văzându-mi fratele dezamăgit, ura mea către Dumnezeu și către oameni era tot mai mare. După toate cele întâmplate, crezând că însuși Creatorul este împotriva mea, nu mai aveam niciun fel de așteptări de la nimeni.
Mă izolasem sentimental de lume.
Răspundeam cu agresivitate de cele mai multe ori când nu eram înțeles (auzit), refuzam orice formă de ajutor și nu mai îndrăzneam să bat la ușa cuiva sau să chem vreun copil la joacă – că mă treceau fel și fel de presupuneri că deranjez și că nu sunt binevenit.
Toate au fost lecții de viață – să învăț să iert și să judec mai puțin stările oamenilor.
Da, asta am făcut: neiertând și neacceptând situația în care am fost, m-am obișnuit să fac fel și fel de presupuneri despre oamenii din jurul meu și să răspund mereu din mintea condiționată și din teama de a nu mai fi rănit.
Mă izolam de oameni, de la cele mai mici nemulțumiri, fără să am curajul de a privi situația și din alt punct. Rămăsesem în frica de a nu mai fi rănit.
Nu oamenii se îndepărtează de noi, ci noi înșine ne îndepărtăm de oameni prin comparațiile cu experiențele anterioare.
Constantin Bujoreanu
Astăzi, Constantin, NU mai este certat cu Dumnezeu. El își continuă călătoria de acceptare a trecutului și de transformare. Povestea lui va rămâne un act de curaj pentru multi dintre voi, cei care o citiți.
Constantin este tată. Și a înțeles că, pentru a fi bine pentru familia lui, trebuia să fie mai întâi bine cu el. Pentru că, oricât am vrea, nu putem oferi ceea ce nu avem.
Prea multă durere ascunsă se transformă, fără voie, în reacții reci, în distanță, în neputință. Dar un om care se vindecă devine sursă de lumină pentru ceilalți. Așa a făcut, și continuă să facă, Constantin. A avut curajul să caute în adâncul său. A început să dea la o parte straturile de frică, rușine și durere care îi acopereau calitățile.
Și-a descoperit puterea interioară, vocea, talentul.
Nu știu unde va ajunge povestea lui, dar știu că a început cu un gest de sinceritate față de sine.
Și poate, chiar acum, în timp ce citești, e rândul tău să faci același lucru.
Întrebări pentru tine:
Ce porți în tăcere de prea mult timp și ar merita spus?
Câtă lumină din tine zace sub negare, frică sau rușine?
Ai grijă de tine. Pentru că lumea are nevoie de tine, nu în durere, ci în adevărul, vindecarea și lumina ta.
Fă liniște în mintea ta pentru a putea vedea comoara din interior și pentru a putea auzi chemarea pentru care ai fost destinat să trăiești povestea copilăriei tale!
MERITĂ!!!
